3. ALEGEREA SUBIECTULUI

3. Alegerea subiectului

Dintre toate hotărârile pe care studentul le ia în etapa iniţială de elaborare a lucrării de licenţă, niciuna nu este mai importantă decât alegerea subiectului. Identificarea subiectului potrivit în mulţimea celor posibile este prima şi poate cea mai dificilă sarcină cu care el se confruntă încă de la primii paşi în efortul de elaborare a lucrării. Alegerea subiectului are o însemnătate crucială fiind „în sine o problemă de cercetare, de explorare, de creaţie.” [45] De felul în care subiectul este selectat, conceput şi formulat depinde succesul sau, dimpotrivă, insuccesul lucrării. Un subiect inspirat şi captivant, bine gândit şi clar formulat va înscrie studentul pe o traiectorie spre succes. În schimb, dacă este ales în pripă, este vag formulat, ţine de rutină sau e prea general, atunci ne poate direcţiona pe o pistă greşită în care un volum imens de muncă se soldează cu rezultate minore, dacă nu chiar cu eşec. Mai mult, să reţinem că ne ia cam tot acelaşi timp pentru a lucra la un subiect bun cât la un subiect slab.

Chiar dacă se dovedeşte a fi o sarcină extrem de dificilă, este mai bine ca efortul de alegere a subiectului să fie făcut personal, şi cu atât mai puţin să fie impus de profesor. Studentul este cel mai în măsură să aprecieze ce anume îl preocupă sau chiar îl pasionează, care este aria sa de interese, afinităţile, experienţa anterioară în legătură cu acel subiect şi componenta acestuia pe care o cunoaşte cel mai bine. De asemenea, el poate să-şi evalueze capacitatea şi îndemânările în abordarea unei teme anume. Toate acestea nu înseamnă însă că o consultare cu profesorul nu ar fi benefică pentru student. Fiind mai experimentat, profesorul poate sugera cele mai nimerite strategii de alegere a unui subiect la dimensiunile şi complexitatea potrivite pentru a fi realizat la termen. În afară de asta, calitatea subiectului ales ne spune multe despre competenţele studentului, deci probabil că profesorul va lua în calcul la evaluare acest parametru.

Când ar fi momentul potrivit să alegem subiectul? Un răspuns scurt ar fi: acum! Mai explicit, nicicând nu e prea devreme să începem să reflectăm asupra subiectului lucrării; e preferabil să lucrăm în devans decât în întârziere.
E firesc ca studentul să aibă îndoieli şi să se întrebe: cum aş putea eu să vin cu o idee nouă într-un domeniu pe care zeci şi sute de oameni de ştiinţă l-au studiat ani întregi? Vom încerca să răspundem la această întrebare în cele ce urmează.


 Strategii de identificare a unui subiect

(in constructie)
........................................................................................................................

Criterii de alegere a subiectului

Întrebarea firească în momentul pregătirii pentru alegerea subiectului este: ce criterii vor sta la baza opţiunii noastre? Vom prezenta sintetic următoarele patru criterii potrivit cărora subiectul ales ar trebui să fie: interesant (studentul să fie captivat de el şi să fie convins că merită efortul, nu e doar un exerciţiu steril); realizabil (studentul să dispună de timpul, capacitatea şi mijloacele necesare pentru realizarea lucrării în termen); acceptat de facultate (să corespundă politicii acesteia) şi benefic pe plan profesional (să faciliteze găsirea unui loc de muncă). Dar să le luăm pe fiecare în parte.

Subiectul să prezinte interes. Interesul candidatului este un prim factor de luat în calcul la alegerea subiectului. Dacă avem sentimentul că muncim doar pentru a poseda o patalama, atunci calitatea lucrării va fi probabil îndoielnică. Într-adevăr, procesul de elaborare a lucrării de licenţă este un uriaş consumator de timp şi energie. Există astfel riscul ca studentul să-şi piardă pe la jumătatea drumului ritmul susţinut, iar fără acest catalizator – interesul –  va fi şi mai greu de finalizat lucrarea. Pe de altă parte, componenta afectivă stimulează şi creativitatea în operaţiunea de cercetare. Aşadar încă un motiv ce justifică îndreptarea atenţiei spre lucruri şi fenomene care ne captivează, ni se par fascinante şi ne incită imaginaţia, deci au o rezonanţă afectivă pentru noi.

„Unii autori au fericita însuşire de a face interesant tot ce ating. Chiar dacă este imposibil de explicat cum anume reuşesc, eu cred că un autor trebuie să fie realmente interesat de subiectul său înainte de a-l face interesant pentru cititori”. [22]

Desigur, faptul că o idee ne fascinează, nu înseamnă şi că acea idee este relevantă, valoroasă sau utilă. Ideal ar fi ca subiectul pe care l-am ales să preocupe cât mai multă lume, nu doar pe autor, şi chiar merită să căutăm ca interesul nostru să coincidă cu interesul cititorilor. Să ne întrebăm care sunt implicaţiile subiectului, pe cine interesează şi de ce. Cu cât subiectul este de interes mai extins, cu atât e mai probabil că ideea care stă la baza lui este una utilă. Un prim indiciu al gradului de interes de care se bucură un subiect ar putea fi numărul de cititori care solicită de la biblioteci cărţi ce tratează acel subiect. Apoi, dacă un anume subiect este relevant sau nu, ne spune şi numărul de personalităţi marcante care l-au abordat. Un alt indiciu ar putea fi numărul de persoane care participă la seminarii sau simpozioane pe teme de cercetare care coincid cu subiectul ales de noi. În fine, dacă unii dintre cei care citesc subiectul vor spune: „Şi ce-i cu asta”? sau „De ce m-ar interesa acest subiect?”, atunci să ne punem serios întrebarea dacă merită într-adevăr să cheltuim timpul nostru preţios şi să facem efortul de a cerceta acel subiect.

Subiectul să fie realizabil. Disertaţia se elaborează întotdeauna în cadrul unor parametri care reduc drastic libertatea de alegere a subiectului: timpul disponibil, competenţele autorului, resursele şi întinderea lucrării (numărul de pagini). Poate că avem o minunată idee originală şi de mare interes pentru noi, poate şi pentru alţii; dar oricât de mare ar fi interesul pentru un subiect anume, proiectul are un termen fix de predare, o dată la care trebuie finalizat. De aceea este nevoie ca subiectul să fie croit la scara posibilităţilor pe care studentul le are în preajma absolvirii. Dacă, de pildă, avem viziunea unui proiect de 20 de ani, să desprindem din el un subproiect de un an, de preferat unul care ţinteşte o componentă esenţială şi de mai mare interes.
Tot referitor la factorul timp, am putea spune că nicicând nu este prea devreme să începem munca la lucrarea de licenţă. Cu cât mai curând începem, cu atât mai bine; vom avea timp de reflecţii, revizuiri şi îmbunătăţiri calitative. Umberto Eco recomandă „nu mai mult de 3 ani şi nu mai puţin de 6 luni” ca durată necesară pentru elaborarea unei lucrări de licenţă. [8 – p. 26]
Cât priveşte dimensiunile, lucrarea nu poate depăşi un anumit ordin de mărime, stabilit de facultate (de regulă 50 până la 80 de pagini, sau cât prevăd regulamentele universităţilor).

Există şi o categorie a subiectelor nerealizabile, în care intră şi cele cu un grad mare de generalitate. Tratarea unor astfel de subiecte este o eroare frecvent întâlnită. Motivul este că subiectele generale, în care se vorbeşte despre multe lucruri, sunt în aparenţă mai uşor de tratat şi, în acelaşi timp, creează impresia de erudiţie. Dar, „Tentaţia de a cuprinde totul […] nu dovedeşte că autorul deţine informaţie nelimitată; aceasta dovedeşte lipsa capacităţii de discriminare” [1] Dacă subiectul e prea general, riscăm să cădem în capcana scrierii unei lucrări care doar rezumă ideile. Din start ne vom lovi de dificultatea selectării bibliografiei. Este inevitabil să parcurgem lecturi nesfârşite, să omitem informaţii esenţiale şi să sărim de la o idee la alta. În concluzie, suntem avantajaţi dacă evităm subiecte de genul “scurte descrieri despre Univers” [8 – p. 34]
Astfel de greşeli se întâlnesc nu doar la studenţi, ci şi într-o ierarhie academică mai înaltă. Să exemplificăm prin trei enunţuri la niveluri diferite de generalitate:
1. Cum se scrie un text
2. Cum se scrie un text ştiinţific
3. Cum se face o lucrare de licenţă. Disciplinele umaniste
Ei bine, toate cele trei enunţuri sunt de fapt titlurile a trei cărţi avându-i ca autori pe: 1. Andra Şerbănescu, 2. Ilie Rad, 3. Umberto Eco. Cum lesne se poate vedea, sub raportul gradului de generalitate, primul îl include pe al doilea, care la rândul său îl include pe al treilea. Cu toate acestea, atât cartea Andrei Şerbănescu (Editura Polirom 2007), cât şi a lui Umberto Eco (Editura Polirom, 2006) au acelaşi număr de pagini (în acelaşi format).
Un semnal că subiectul este vast ni-l oferă numărul de lucrări care îl abordează. Astfel, dacă vom găsi la bibliotecă 60 de cărţi care tratează acel subiect, înseamnă că trebuie să îl restrângem sau să căutăm altul mai specific. (Dacă, dimpotrivă, va fi o singură carte cu acel subiect, înseamnă că necesită o extindere).

Un alt indiciu, valabil de cele mai multe ori (dar nu întotdeauna), este numărul de cuvinte cu care formulăm subiectului. Astfel, dacă un subiect conţine doar un singur cuvânt (sau două), probabil că va fi prea vast pentru o lucrare de proporţiile unei disertaţii. De exemplu: războaie. Adăugarea unor cuvinte este de natură să îl restrângă progresiv: războaie mondiale, Al Doilea Război Mondial, participarea României la cel de Al Doilea Război Mondial, luptele Armatei române pentru eliberarea Basarabiei...
Alt gen de subiecte susceptibile de restrângere sunt cele care se desfăşoară în spaţiu. Bunăoară, aria geografică se poate restrânge astfel: flora României, flora judeţului Cluj, flora Văii Drăganului, specii de arbori pe Valea Drăganului…

Prin urmare, dacă subiectul este prea vast în momentul alegerii, aşa cum se întâmplă de obicei, să fim pregătiţi să-l restrângem de aşa manieră încât esenţa, partea cea mai interesantă a cercetării să rămână. Restrângerea poate viza, de exemplu, limitarea în timp (între anii …) sau în spaţiu (în localitatea …), la o anumită calitate etc. O bună metodă de restrângere ar fi să ne punem întrebările din jurnalism: cine? ce? unde? când? cum? Să ne mai întrebăm şi „ce ar fi dacă…?” Răspunsul la aceste întrebări (sau la unele din ele) ne va ajuta să formulăm un subiect mult mai specific şi, prin urmare, realizabil. Prin această limitare se evită extinderea abordării în varii direcţii tangenţiale, colaterale sau mai puţin relevante.

Alături de subiectele prea generale, există şi alte genuri de subiecte de evitat: prea tehnice, prea specializate, prea frecvent tratate, cu prea puţine surse (şi astfel cu informaţie disponibilă foarte limitată), subiect prea nou, extrem de controversat, sau subiect despre care s-a scris foarte mult, devenind astfel rutină. În lucrarea Strategies for Succesful Writing, Maxine C. Hairston ne sfătuieşte să evităm subiectele:

1) bazate în totalitate pe experienţa personală sau pe opinii 2) explicate complet de o singură sursă 3) cu totul noi (lipsesc surse despre subiect) 4) prea extinse 5) uzate prin repetare (şi care ar plictisi cititorul întrucât sunt prea familiare). [12 – p. 299]

O altă problemă o reprezintă accesul la surse de informaţii şi resurse materiale în scopul realizării lucrării. Să ne asigurăm cât mai din timp că vom găsi cărţi şi articole din reviste care tratează domeniul şi că vom avea acces la biblioteci şi pe Internet. Poate mai avem nevoie şi de cunoaşterea unei limbi străine sau de competenţe tehnice, cum ar fi îndemânarea de a lucra cu un anumit program de calculator.

În fine, e neapărat nevoie să ţinem seama şi de standardele de calitate stabilite de universităţi, standarde pe care să le raportăm la capacitatea noastră de a trata subiectul, anume dacă subiectul e suficient de accesibil pentru noi sub raportul complexităţii. Oricum, în comparaţie cu precedentele lucrări, elaborate de-a lungul anilor de studii, lucrarea de licenţă se distinge în primul rând prin dimensiuni: este mult mai întinsă, ceea ce implică dificultăţi de organizare. Într-adevăr, într-un fel poţi avea control asupra unei lucrări de şase pagini şi în cu totul alt fel în cazul uneia de 60 de pagini. Şi nu e vorba atât de volum, cât de complexitate.

În concluzie, parametrii privind întinderea, gradul de complexitate şi generalitate, precum şi accesul la resurse trebuie bine aproximaţi astfel încât lucrarea să poată fi realizată în perioada de timp disponibilă, iar studentul să poată participa la susţinerea examenului de diplomă. Poate că în acest punct critic ar fi cea mai mare nevoie de sprijinul unui conducător ştiinţific experimentat, în măsură să evalueze timpul necesar pentru tratarea subiectului propus.

Subiectul să fie acceptat. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asigurăm că subiectul selectat este acceptat de facultate, aşadar corespunde politicii universităţii respective şi este relevant pentru programa instituţiei. Studentul a acumulat cunoştinţe şi competenţe cu deosebire în domeniul specialităţii sale, unde e firesc să le valorifice. Se admite adesea şi abordarea unor subiecte interdisciplinare. Desigur, cel mai în măsură să facă o evaluare în acest sens este conducătorul ştiinţific.

Subiectul să fie benefic pe plan profesional. Umberto Eco subliniază că lucrarea de licenţă “se apropie de exerciţiul profesiunii” [8 – p. 17], iar Septimiu Chelcea consideră că este un test prin care demonstrăm “cât de apţi suntem să desfăşurăm o activitate în domeniul în care ne-am pregătit.” [5 – p. 29] Într-adevăr, elaborarea acestei prime lucrări ştiinţifice complexe marchează trecerea de la statutul de student la cel de profesionist. De acum, tema lucrării va face parte din CV-ul propriu, ca prim reper de evaluare a performanţelor. Nu întâmplător, mulţi angajatori folosesc subiectul şi nota obţinută la disertaţie drept criterii de apreciere a compatibilităţii candidatului cu un anumit loc de muncă, luând acest indicator în calcul la selectarea personalului. Competenţele acumulate cu acest prilej definesc identitatea profesională a absolventului şi îi vor da posibilitatea să opereze cu informaţiile dobândite, ceea ce ”ar trebui să-i sporească şansa unei inserţii rapide pe piaţa de muncă”, este de părere Anca Gheorghiu. [11] Să mai adăugăm că unii studenţi sau masteranzi sunt pe punctul de a se angaja sau lucrează deja şi vor să promoveze sau să se perfecţioneze, astfel că disertaţia le este de folos în stăpânirea mai aprofundată a profesiei. În varianta că studentul optează pentru a lucra în mediul academic, experienţa cercetării are o greutate şi mai mare. Masteranzii pot privi sarcina de scriere ca pe un exerciţiu de formare a abilităţilor de cercetare ştiinţifică. În cadrul unui sondaj de opinie, ei au descris disertaţia de masterat ca pe un fel de „<<acordare a instrumentelor>> pentru redactarea disertaţiei de doctorat.” [10]

Sumar:
- să rememorăm subiecte interesante şi atractive, pe care le-am mai tratat;
- să studiem istoricul subiectului cu ajutorul enciclopediilor;
- să plasăm subiectul în timp şi spaţiu, cu scopul de a-l restrânge